Preşedintele Xi Jinping supraveghează în China oprimarea cea mai brutală şi mai răspândită din ultimele decenii. Disidenţii sunt reduşi la tăcere. Grupările civice sunt oprite. Nu mai există jurnalism independent. Conversaţiile online sunt reduse. În Hong Kong, libertăţile deja limitate sunt atacate iar pentru populaţia Uighur şi alţi Musulmani Turci din Xinjiang, Beijing a construit sistemul de supraveghere cel mai invaziv din lume cuplat cu detenţia a mai mult de un million de personane în vederea îndoctrinării lor forţate.
Prioritatea la Beijing a fost să se evite critica internaţională a acestor curente perturbatoare. După ce mulltă vreme a cenzurat ceea putea spune populaţia în China, Beijing încearcă acum să cenzureze critica peste tot în lume. Făcând acest lucru, ameninţă întregul sistem internaţional care protejează drepturile omului la nivel mondial.
Unii dictatori şi autocraţi sunt încântaţi să urmeze China atâta vreme cât nici lor nu le convine când la ei acasă sunt criticate violările drepturilor omului. Alţii sunt de-a dreptul cumpăraţi, ca de exemplu prin programul „China’s Belt and Road Initiative” prin care China invesesţe în infrastructură trei miliarde de dolari.
Unele din guvernele europene au fost confruntate cu ameninţări de la Beijing prin care li se tăia accesul la piaţa chineză care reprezintă 16 % din economia mondială. Guvernul Chinei se foloseşte de această ameninţare ca o parte a strategiei sale „dezbină şi cucereşte”, ceea ce a făcut dificilă încercarea membrilor Uniunii Europene de a ajunge la un consens solid cu China.
Beijing priveşte Naţiunile Unite ca pe o ţintă majoră. La Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, China se opune în mod obişnuit tuturor iniţiativelor referitoare la drepturile omului care critică cu fermitate o ţară anume. La sediul ONU de la New York, guvernul Chinei este hotărât să evite discuţiile despre comportamentul său în regiunea Xinjiang. Secretarul General al ONU Antonio Guterres a refuzat să ceară public Chinei să înceteze detenţiile masive împotriva Musulmanilor Turci.
La Consiliul de Securitate ONU, China s-a alăturat Rusiei pentru blocarea acţiunilor în situaţii dramatice ca cele din Siria, Mayanmar şi Venezuela. Beijing ar prefera să lase victimele în voia soartei decât să genereze un precedent în apărarea drepturilor omulul care s-ar întoarce ca un bumerang împotriva propriei sale legi represive.
Guvernele europene au început să recunoască ameninţarea Chinei asupra sistemului mondial al drepturilor omului. Uniunea Europeană a făcut mai multe afirmaţii puternice despre Xinjiang la Consiliul Drepturilor Omului, încluzând-o pe cea care a devenit baza celei mai largi declaraţii guvernamentale comune cu care a fost confruntată vreodată China. Parlamentul European s-a alăturat de asemenea acestor voci, iar în decembrie a decernat academicianului încarcerat Uighur Ilham Tohti prestigiosul premiu Sakharov.
Dar Uniunea Eurpeană şi statele membre pot face mai mult decât atât. Pentru început, leaderii europeni care se întâlnesc cu oficialităţile chineze ar trebui să recunoască că lipsa de încredere într-o diplomaţie paşnică nu acţionează în sensul întăririi drepturilor omuui. Dacă poporul Chinei – principalul motor al schimbării - nu-i poate auzi pe leaderii Europeni, intervenţiile lor nu schimbă cu mult lucrurile.
În acelaşi fel, guvernele UE ar trebui să considere dialogul periodic UE-China în legătură cu problematica drepturilor omului ca o ocazie suplimentară de soluţionare a problemelor drepturilor, nu ca o scuză pentru evitarea menţionării în public a acestor probleme în cadrul summit-urilor la înalt nivel. Aceasta reprezintă o lecţie importantă în timp ce Germania se pregăteşte pentru un important summit UE-China la Leipzig în timpul preşedenţiei ei la UE în cea de-a doua jumătate a anulul 2020.
Guvernele europene ar trebui să evite dublul standard pentru China. Dacă vor să tragă la răspundere oficialităţile de la Myanmar pentru tratamentul abuziv al musulmanilor Rohingya, de ce nu ar trage la răspundere şi oficialităţile chineze pentru musulmanii Uighur?
Dacă sunt atenţi la eforturile saudiene sau ruse de a-şi cumpăra legitimitatea şi a netezi abuzurile împtriva drepturilor omului, de ce nu există eforturi similare din partea Chinei? Dacă încurajează dezbateri despre violarea drepturilor omului de către Israel, Myanmar sau Venezuela, de ce nu şi de căte China? Mulţi au provocat administraţia Trump când copii au fost separaţi de părinţi la graniţa USA-Mexic, deci de ce nu se pot provoca în egală măsură autorităţile de la Beijing pentru a fi separat copiii de părinţii lor în Xinjiang?
În cele din urmă, guvernele europene nu ar trebui să se supună strategiei Chinei „dezbină şi cucereşte”. Când guvernele tratează cu China pe cont propriu, optează adesea pentru politica tăcerii dar dacă se unesc, balanţa puterii se schimbă. În mod ideal, toţi membrii Uniunii Europene ar trebui să vorbească la unison, dar un singur disident poate transforma o declaraţie puternică în pleavă. În asemenea cazuri, este de preferat să unim toate guvernele care sunt dornice să se opună asaltului din patea autorităţilor de la Beijing împotiva drepturilor omului, incluzând guvernul Marii Britanii după Brexit. Da, guvernul Chinei va ameninţa cu represalii ecnomice, dar economia ei nu va putea să-i înfrunte pe toţi deodată.
Mai mult decât atât, Europa poate exercita propria ei putere – de exemplu, insistând ca toate companiile să se asigure că lanţul lor de aprovizionare este liber şi nesupus forţei de muncă musulmană folosită acum în Xinjiang.
Concluzia este că fiecare guvern european ar trebui să recunoască nevoia de a rezista atacurilor din partea guvernului Chinei împotriva sistemului drepturilor internaţionale ale omului. Decade de progres în drepturile omului sunt în joc. Aşa este şi viitorul nostru.
