Mii de copii şi tineri români care trăiesc cu HIV înfruntă discriminarea generalizată care îi împiedică pe mulți dintre ei să meargă la şcoală, să obțină îngrijirile medicale necesare, să lucreze sau chiar să afle informații privind starea lor medicală, a afirmat Human Rights Watch în un raport lansat astăzi.
Eşecul guvernului în combaterea discriminării şi promovarea integrării a făcut ca mulți dintre aceşti copii să fie vulnerabili la abuz şi la neglijențe, prost informați în legătură cu sexualitatea şi nepregătiți pentru viața de adult, a concluzionat Human Rights Watch.
Mai mult de 7.200 de copii şi tineri români între 15 şi 19 ani trăiesc cu HIV. Marea majoritate au fost infectați cu HIV între 1986 şi 1991 ca rezultat direct al politicilor guvernamentale care i-a expus la ace de seringă contaminate şi la “micro-transfuzii” în care copiilor mici li se administrau transfuzii cu sânge netestat datorită ideii greşite că acest lucru la va îmbunătăți starea imunologică.
Raportul de 111 pagini, “Viața nu aşteaptă”: Eşecul României în protejarea şi susținerea copiilor şi tinerilor care trăiesc cu HIV, documentează încălcările drepturilor acestor copii şi tineri la educație, sănătate, viață intimă şi la informație. Raportul arată şi cum autoritățile nu reuşesc să protejeze aceşti copii şi tineri în fața discriminării, a abuzului şi neglijenței.
“Guvernul român ştie de aceşti copii de mai mult de 15 ani dar încă nu are un plan legat de ce o să se întâmple cu ei atunci când împlinesc 18 ani,” a spus Clarisa Bencomo, cercetătoare pentru drepturile copilului la Human Rights Watch şi autoarea raportului. “Dacă autoritățile nu iau măsuri urgente acum, discriminarea necontrolată va împinge mult prea mulți dintre aceşti copii la marginile societății.”
Mai puțin de 60 la sută dintre copiii care trăiesc cu HIV participă în o formă de şcolarizare iar cei care o fac îşi asumă riscul ostracizării şi al abuzului din partea profesorilor şi a altor elevi sau chiar darea afară din şcoală dacă statutul lor HIV este aflat. Unii dintre ei sunt trimişi în mod greşit la şcoli speciale care au resurse inferioare sau li se interzice accesul la şcoli profesionale în domenii cum ar fi alimentația sau coafura, pentru care legea română stabileşte testarea HIV obligatorie.
Human Rights Watch a descoperit că există doctori care în mod frecvent refuză tratarea copiilor şi a tinerilor care trăiesc cu HIV sau îi hărțuiesc pentru a-i descuraja de la solicitarea de îngrijiri medicale. Problema este cu adevărat acută pentru copiii care necesită îngrijiri medicale de urgență. Este un aspect critic pentru cei care suferă de boli mentale, care nu au acces la îngrijiri clinice dar a căror sănătate poate fi pusă în pericol de condițiile sub standard din multe dintre facilitățile de psihiatrie din România.
Intârzierile cu caracter birocratic şi discriminarea împiedică mulți dintre copiii şi tinerii care trăiesc cu HIV să obțină medicația necesară pentru boli oportuniste. In ciuda angajamentului declarat al guvernului de a asigura accesul universal la terapia anti-retrovirală, întreruperile în distribuirea de anti-retrovirale sunt frecvente în unele județe. Doctorii au declarat Human Rights Watch că politicile stabilite de guvern împiedică spitalele să îşi facă rezerve de medicamente care i-ar putea ajuta la compensarea întârzierilor de livrare şi a crizelor de medicamente.
Incălcări ale confidențialității de către personalul medical, autoritățile şcolare şi angajați publici sunt frecvente şi rare ori sunt sancționate în ciuda consecințelor dese ori grave pe care astfel de încălcări le pot avea pentru copii şi familiile lor. In acelaşi timp, pedepsele severe pentru transmiterea HIV de către o persoană care îşi cunoaşte statutul exacerbează discriminarea şi încurajează autoritățile guvernamentale, poliția, doctorii şi chiar persoanele private să se implice în “monitorizarea” ad hoc a copiilor şi tinerilor care trăiesc cu HIV. Riscul anchetelor penale sau al monitorizării este disproporționat mărit în cazul fetelor şi al femeilor care trăiesc cu HIV. Acest lucru poate avea ca efect faptul că tinerii sero-pozitivi vor fi mai puțin înclinați să solicite asistență şi susținere în o serie de domenii – de la protecția din partea poliției până la îngrijiri de sănătate.
Doctorii nu pot informa copiii despre statutul lor HIV fără consimțământul părinților, ceea ce împiedică mulți copii să ia decizii informate privind tratamentul lor medical, planurile lor educaționale şi de angajare şi viața lor sexuală. O oră opțională de sănătatea reproducerii care este organizată în cursul clasei a şaptea, nu este accesibilă pentru 40 la sută dintre copiii care trăiesc cu HIV care nu merg la şcoală şi nici acelor copii şi tineri care sunt activi sexual dar care nu au ajuns încă în clasa a şaptea.
Tinerilor HIV-pozitivi li se poate refuza în mod arbitrar angajarea pentru că legea română prevede testarea medicală obligatorie pentru o serie largă de poziții pentru care pericolul transmiterii HIV este minim şi nu reuşeşte să protejeze indivizii de la testele HIV realizate de către angajatorii publici şi privați fără consimțământul informat al celor testați. Cazurile de discriminare în muncă sunt dificil de dus în fața instanțelor şi pot să atragă şi mai mult atenția asupra statutului HIV al celor care sunt dispuşi să facă o plângere deoarece documentele instanțelor nu sunt confidențiale.
Autoritățile române rare ori pun în aplicare legislația care interzice discriminarea împotriva persoanelor care trăiesc cu HIV şi legea stabileşte puține sancțiuni reale pentru cei care discriminează. Agențiile însărcinate cu protejarea copiilor în fața discriminării şi a abuzului nu au personalul calificat pentru monitorizarea, investigarea şi intervenția în numele copiilor. Copiii şi tinerii care trăiesc cu HIV care raportează cazuri serioase de abuz rare ori beneficiază de asistență reală.
Mai mult de 700 de copii care trăiesc cu HIV sunt în plasament în familiile extinse, cu asistenți maternali, în case de tip familial care sunt organizate de organizații neguvernamentale şi în case de tip familial organizate de stat sau în orfelinate. Viitorul lor la împlinirea vârstei de 18 ani este nesigur. In timp ce unii dintre ei ar putea să fie eligibili pentru extinderea măsurilor de protecție, nu există proceduri care să îi ajute să solicite această extindere. Mulți dintre ei nu vor fi capabili să se întrețină după împlinirea vârstei de 18 ani fără ajutor substanțial.
“România a făcut un drum lung pentru îndeplinirea angajamentelor sale pentru asigurarea de medicație anti-retrovirală pentru cei care o necesită,” a spus Bencomo. “Dar copiii care trăiesc cu HIV au nevoie de mai mult decât simpla medicație. Chiar mai mult decât adulții, ei au nevoie de protecție şi de susținere.”
Human Rights Watch a cerut guvernului român să protejeze drepturile copiilor şi tinerilor care trăiesc cu HIV astfel:
• Să asigure accesul lor la educație adecvată, inclusiv informație privind sănătatea reproducerii şi HIV;
• Să asigure accesul lor la îngrijiri medicale, inclusiv medicamente şi îngrijiri adecvate pentru cei care suferă de dizabilități mentale sau fizice;
• Să pună capăt testării HIV obligatorii ca o condiție la angajare;
• Să pună capăt criminalizării transmiterii virusului HIV de către persoanele care sunt informate de statutul lor pozitiv;
• Să pregătească copiii care sunt acum în grija unor asistenți maternali, în familii extinse sau spitalizați pentru viața independentă; şi
• Să asigure servicii adecvate în mod continuu pentru tinerii adulți care le-ar necesita.
Selecțiuni din mărturiile prezentate în raport
“Toți copiii râdeau de mine la şcoală. Spuneau “Nu-l atinge pentru că o să te infectezi şi tu.” Adulții vedeau asta dar nu au făcut nimic. O dată am căzut sub un copac şi nu mă puteam ridica şi i-am rugat pe colegii mei de clasă să mă ajute dar niciunul nu a făcut-o şi am rămas acolo aproape o jumătate de oră înainte să reuşesc să mă ridic. Atunci eram în clasa a şaptea… Mama mea i-a povestit totul profesoarei şi ele le-au spus copiilor să nu mă mai poreclească dar nu a fost de niciun folos. In clasa a patra, învățatoarea m-a lovit în cap cu tocul unui pantof iar mama a văzut-o când mă lovea. Invățătoarea a fost sancționată atunci dar acum este înapoi şi predă mai departe.”
– Nicu T. (nu este numele său real), 17, Constanța, 14, februarie, 2006
“Prima dată când am mers acolo [la stomatolog] a fost bine. Apoi i-am spus că trebuie să îşi pună mănuşi pentru că sunt pozitivă şi ea mi-a spus că trebuie să se protejeze şi a refuzat să mă mai trateze.”
– Anica M. (nu este numele său real), 19, Bucureşti, 16, februarie, 2006
“Mama nu se poartă cu mine aşa cum trebuie. Mă bate cu un băț şi m-a lovit cu capul de sobă…am petrecut două săptămâni la un vecin şi apoi mama s-a dus la poliție să le spună că am fugit ca să stau cu băieții şi polițistul mi-a spus că nu pot să plec de acasă pentru că sunt bolnavă. Au spus că nu pot să am un prieten sau să mă casătoresc, că trebuie să stau în casă”
– Laura K., (nu este numele său real), 18, Constanța, 15, februarie, 2006. Poliția şi alte persoane din comunitate su aflat care este statutul său HIV după ce un profesor a făcut publică această informație confidențială în fața altor elevi.
“E prea mult să îți doreşti să lucrezi în un magazin pentru că oriunde aş merge mi-ar cere să le arăt examenele medicale. Asta este o lovitură sub centură. De ce am nevoie de examen medical ca să vând pantofi?”
– Anemona D. (nu este numele său real), 17, Bucureşti, 18, februarie, 2006
